Ce bucurie mai mare poate primi un copil paralizat decât să meargă, din nou?!
Ce bucurie mai mare poate primi un copil paralizat decât să meargă, din nou?!
Copii le zic eu tuturor pacienților noștri, din Spitalul Sfântul Sava. Ce dacă sunt adulți?! Copii suntem cât timp încă mai avem părinți, indiferent de vârstă. Îmi place când îmi spun că le dăm o nouă viață și cine dă viață, dacă nu mama?! Toți sunt copiii mei!
Dincolo de această metaforă, în spital avem mulți tineri, de 18, 19, 20, 23 de ani. Niște copii cu adevărat. Care au avut ghinionul unor accidente grave sau pe care i-a doborât vreo boală urâtă, atât de urâtă, încât le-a frânt aripile în anii cei mai prețioși ai vieții. Nu mai pot să meargă, unii nu mai pot folosi nici mâinile. Vin la noi fără speranțe, cu părinți plânși și trași la față și la suflet.
În fiecare destin, îmi pun un strop de suflet. De fapt, ce tot spun? Cum un strop? Tot sufletul îl pun. Le zâmbesc și le dau curaj, dar n-o fac pentru că trebuie sau pentru că vreau să-i încurajez, așa, ca să mă aflu-n treabă. Eu chiar cred că vom reuși, împreună, și cu ajutorul lui Dumnezeu!
Ce bucurie mai mare poate primi un copil paralizat decât să meargă, din nou?! Vom reuși, cu toți și cu fiecare în parte. Ați văzut și veți mai vedea!
La mulți ani, copii, indiferent ce vârstă vă arată buletinul că ați avea!
