Specializat în recuperare medicală, îngrijiri paliative și geriatrie
Sunt un om căruia nu-i plac spitalele, deși în prima parte a vieții eram mai mereu în contact cu ele. Nu pacient, ci copil care-și însoțea mama la serviciu după ce termina școala. Nu-mi plac spitalele și ajung la doctor doar când e musai. Mă doare fiecare chip chinuit de suferință, fiecare chip marcat de supărarea neputinței de a-și ajuta ruda bolnavă, mă doare disperarea întâlnită la tot pasul. De aceea evit cât pot aceste lăcașuri ale durerii și stau cât mai puțin posibil înăuntru, dacă chiar trebuie să merg.
Ei bine, ieri am fost într-un spital. A trebuit. Clădirea i se vedea de pe drumul principal, de la 1km. Mare, impunătoare, cu un panou uriaș, verde. Mi-am zis că dacă e verde e un semn că oamenii care-l administrează sunt optimiști. De aproape, clădirea arată mai degrabă ca un hotel, peste drum de o pădure, cu spațiu verde în curte cât pentru un teren standard de fotbal, cu zeci de ghivece cu flori roșii și trandafiri. Hm! Ce-o fi?!, mi-am zis. Semnul că este, totuși, un spital, erau cele câteva persoane în pijamale, care stăteau la aer, pe terasa acoperită, printre flori.
Deci, nu e un hotel, e un spital. Dau să intru și am un șoc: holul de la intrare nu e pavat cu linoleum, nici cu ciment mozaicat. Pardoseaua e strălucitoare ca o marmură de lux, albă, cu decoruri aurii și negre. Flori pe drumul spre lift și zâmbete pe chipurile doamnelor de la recepție. Aici e Spitalul Sfântul Sava?, întreb eu, pentru siguranță. Da, mi se răspunde amuzat. Probabil că nu sunt primul care pune întrebarea asta stupidă, îmi zic. Haideți să vă ajutăm!, mi se spune. Haideți, zic eu, intrând în joc. Arăt dovada că am primit vaccinul anticovid. Primesc halat de unică folosință și mască nouă și suntem gata de intrat în spital.
Vezi articolul complet pe www.stiripesurse.ro
