Câtă vreme avem părinți, ”pe pământ, nu în gând”, indiferent de vârsta lor sau a noastră, rămânem copii. Ei sunt legătura cea mai de preț pe care o avem cu Dumnezeu. Din nefericire, o simțim acut atunci când, din cauze pe care niciodată nu ni le dorim, dar care, totuși, se petrec, părinții noștri ajung neputincioși, dependenți de cineva pentru fiecare activitate aparent banală, dar care devine chinuitoare pentru ei.
Accidente cardio-vasculare, accidente casnice sau accidente rutiere, evoluții rapide sau lente, ale unor maladii grave, ne aduc în situații disperate, asemenea unui copil mic care se teme să rămână singur. Încep căutările, întrebările, căutarea de soluții urgente. Cum ne salvăm părinții? Cum să le creăm o stare mai bună? Cum să-i ținem mai mult pe pământ, nu în gând?
Să-i ducem în spitale în care riscă să se contamineze cu bacterii fatale? Nu! În locuri în care sunt ”tratați” ca niște saci, de personal lipsit de empatie, rece și adesea nervos, din nu știm ce motive, dar care sigur nu trebuie să se răsfrângă asupra pacienților și așa speriați de viitorul necunoscut? Nu, categoric! Să-i lăsăm în casa în care au trăit și în care se simt bine, aducându-le o persoană care să stea permanent lângă ei? Ar putea fi o variantă.
Totuși, de cele mai multe ori, nu găsim o persoană care să fie și empatică, și pregătită astfel încât să recupereze medical pacientul, și care să dorească să fie permanent în preajma bolnavului. Recuperarea medicală la domiciliu este improprie și nu dă rezultate, oricâtă bunăvoință am avea. Pe de altă parte, părintele imobilizat la pat se simte o povară pentru copii și ajunge să-și dorească moartea.
Vezi articolul complet pe www.g4media.ro
