Locul in care intelegi ca ingerii sunt printre noi
La 7 km de Bucuresti, pe vechiul drum de mare, in Comuna Pantelimon, se afla locul de unde se ajunge mai usor la ingeri. Cladirea frumoasa, eleganta, ultra moderna, te duce cu gandul mai mult catre un hotel de lux. Adevarul este ca, daca ar fi fost asezata undeva, pe malul marii, ar fi devenit, cu siguranta, o locatie “de fite”, frecventata de baieti si fete cu BMW-uri si tatuaje, ahtiati dupa cluburi si sampanie servita la baldachin. Ei bine, nu! Acest loc reprezinta visul de copil a unui om care isi dedica viata, zi de zi, pentru ingrijirea bolnavilor aflati in stadii terminale si recuperarii celor cu deficiente locomotorii rezultate in urma unor nefericite accidente. Este un loc asemeni celei care l-a construit si il conduce, cu multa dragoste de oameni si caldura sufleteasca. Viata ne pune, de multe ori in fata unor alegeri… The easy way or the hard way?… Asa cum spuneam ar fi putut foarte bine sa construiasca un loc monden, plin de vibe-ul ieftin al fericirii de o vara. Alina Ion, a ales sa lupte cu suferinta, sa ofere zambet si speranta oamenilor aflati in situatii dramatice. Numai daca ai vocatie poti sa faci o asemenea alegere.
Am dorit foarte mult sa cunosc omul aflat in spatele acelui edificiu, motiv pentru care i-am solicitat doamnei Alina Ion un interviu… Asa cum veti vedea in continuare, discutia dintre noi s-a transformat intr-o confesiune plina de emotie.
F.S. Va multumesc, doamna Ion, pentru amabilitatea de a raspunde invitatiei noastre de a ne vorbi despre acest frumos lacas si despre dumneavoastra…
A.I. Cu drag! Nu sunt obisnuita sa dau interviuri… Stiu sa vorbesc doar despre ceea ce fac de cand ma stiu, de mic copil. Eu am crescut la tara, in Teleorman, satul Merisani, Comuna Babaita… Strabunica mea era moasa satului si mergeam peste tot, impreuna cu ea, inca de la varsta de 3 ani. Eram nedezlipita de fusta ei. Oamenii o chemau in principal pentru nasteri dar si pentru alte afectiuni pe care le aveau. Totul se petrecea sub ochii mei de copil, fascinati de ceea ce vedea. La 9 ani am ingrijit primul batran, pe tanti Marcela. Locuia la doua case, distanta, de scoala. Daca intarziam in cate o zi, “tovarasa”, cum spuneam pe atunci, stia unde sunt. O schimbam, pe tanti Marcela, ii dadeam sa manance, ii faceam curatenie si plecam la ore doar dupa ce ma asiguram ca o las aranjata, din toate punctele de vedere. Mergeam la biserica si citeam. Le spuneam bunicilor ca eu, cand voi fi mare, voi avea o casa uriasa, cu multi batrani de care voi avea grija. Tot atunci am promis ca voi ctitori o biserica mare si frumoasa. Mi-am dorit, de la viata, doar trei lucruri: sa ingrijesc oameni bolnavi, lucru pe care l-am facut de cand ma stiu, sa am copii cu dragoste fata de semeni si sa ctitoresc o biserica. Dumnezeu mi-a ajutat sa fac si acest lucru, in satul Merisani. Pe vremuri scolile se faceau langa biserica. Cu ajutorul domnului primar din Merisani am gasit solutia amplasarii bisericii pe o parte din terenul scolii. Ma bucur de fiecare data cand vad lumina din ochii oamenilor care intra in acest lacas. Preotul caruia i-am promis, in copilarie, ca voi ctitori biserica, traieste si tine slujbe acolo. Nimic nu ma poate opri sa am grija de oameni. Daca am un munte in fata si stiu ca de partea cealalta se afla un bolnav, sunt in stare sa sap si cu o lingurita, ca sa pot ajunge la el, pentru a-l ajuta. Refuz gandul de a renunta. Sigur, fiecare dintre noi, la un moment dat, vom pleca din aceasta lume dar trebuie sa o facem frumos, bine ingrijiti, fara dureri si de ce nu, zambind. Am vazut, in ultimii doi ani, oameni zambind, in momentul in care au trecut dincolo, tinandu-ma de mana si spunand: “Nu am dureri!”. Pe sectia de recuperare avem pacienti pe care nimeni nu ii primeste considerand ca nu mai au nicio sansa. Eu spun ca acest lucru nu exista. Refuz sa cred ca nu mai este nicio sansa. Stiu doar ca trebuie sa muncim si sa avem incredere, pentru a le readuce zambetul pe buze. In acest moment nu as putea sa va spun cine, pe cine, ajuta. N-as putea sa spun daca eu ii ajut pe ei sau ei ma ajuta pe mine. Stiu doar ca ei sunt atenti la ochii mei iar eu la ai lor si ne bucuram de fiecare pas pe care il facem impreuna. Ma bucur de fiecare miscare pe care o fac iar atunci cand pleaca pe picioarele lor simt o implinire care nu poate fi comparata cu nimic. Si va mai spun inca ceva… Pe acea sectie de paliatie, cu oameni in stadii terminale, nu am vazut pe nimeni care sa aiba nevoie de portofelul cu bani. Tot ceea ce se cere este o binecuvantare, un zambet sau prezenta preotului. Nimeni nu a cerut, niciodata, portofelul cu bani. Am uitat, in aceasta lume nebuna, sa mai fim oameni. Am uitat sa intelegem ca daca ne este foame, o bucata de paine si o cana cu apa este tot ceea ce ne trebuie. Poti sa imi oferi toate bunatatile lumii, daca nu-mi mai este foame, nu mananc, pentru ca in acel moment, nu mai pot. Am uitat ce inseamna dragostea pentru semeni, in goana asta nebuna dupa bani, lucru pe care eu nu-l inteleg.
F.S. Asa este! In zilele noastre banul conduce lumea…
A.I. Lumea, in general, nu a inteles nimic. Sunt aici de doi ani… Multi ma intreaba: “De ce nu iesi?!” Nu stiu cand trec zilele, saptamanile, lunile, anii… Privesc pe fereastra si constat ca deja s-a facut noapte fara a sti cand a trecut ziua. Multumesc lui Dumnezeu ca voi lasa in urma mea, cand va fi sa plec din aceasta lume, doi copii extraordinari, cu dragoste pentru oameni. Fetele mele, vin aici in fiecare zi, dupa ce termina cursurile pentru ca am reusit sa le transmit aceasta dragoste fata de semenii lor, inainte de orice. Fiica cea mare este studenta la medicina iar cea mica se pregateste tot pentru medicina. Ele, biserica pe care am construit-o si acest centru vor ramane in urma mea.
F.S. Cum ati reusit sa construiti acest centru?
A.I. Acesta a fost visul meu de copil, asa cum v-am spus. Primii bani i-am obtinut prin vanzarea casei bunicii din partea tatalui, aflata pe strada Enachita Vacarescu. Sotul meu a locuit si a muncit in Belgia timp de 12 ani si toti banii pe care i-a strans, i-a pus aici. Totul a fost construit in ani…
F.S. Cand ati inceput constructia?
A.I. As spune ca, de cand ma stiu… Practic, din 2015 dar am inceput sa adun materiale cu mult inainte. Veti vedea ca in fiecare camera tapetul este diferit pentru ca de fiecare data cand vedeam unul care imi placea il cumparam pentru centrul la care visam. Am vrut ca dupa anii petrecuti in spital, oamenii care vin aici sa gaseasca o cu totul alta atmosfera. Fiecare detaliu a fost gandit si verificat de mine, asa cum am facut si cand a fost construita biserica. Fiecare schita de pictura imi era transmisa pentru a o vedea si a-mi da acordul. Am credinta ca Dumnezeu ma va ajuta si in continuare pentru ca, in aceasta curte, intentionez sa mai ridic inca o sectie de paliatie. Special am cumparat un teren mai mare dar, deocamdata, nu stiu cand voi face acest lucru… Daca ma intrebati nu stiu nici cum dar sunt convinsa ca voi reusi. Nu-mi este deloc teama!
F.S. Ati incercat sa gasiti investitori privati care sa se alature proiectului dumneavoastra sau sa accesati fonduri europene?
A.I. Nu! Am incercat sa intru intr-un contract cu Casa Nationala de Asigurari de Sanatate (CNAS) pentru ca ei deconteaza o parte dintre servicii, insa m-am lovit de refuzul doamnei ministru, de la acea vreme, Sorina Pintea.
F.S. Care a fost motivul refuzului?
A.I. “Nu sunt bani pentru acesti pacienti.”
F.S. Cinic…
A.I. Sigur! Am avut timp de 15 ani activitati de ingrijire la domiciliu pentru pacienti aflati in stadii terminale si pot spune ca, intr-adevar, este extrem de cinic ca cineva, fie el si ministru, sa decida pentru tine. Am demonstrat, aici, ca nimeni nu este fara speranta. Am primit pacienti refuzati care intr-un final au plecat acasa pe propriile picioare. Eu nu spun niciodata, nu. Eu spun, veniti aici, sa vedem ce putem face, impreuna! Exista doua spitale de stat aflate in contract cu Casa Nationala de Asigurari de Sanatate (CNAS), cu acelasi domeniu de activitate. Avem pacienti care spun ca au incercat sa intre acolo si li s-a spus: “Nu preluam pacienti cu escare” sau “Nu preluam pacienti imobilizati”. Atunci ma intreb, pe care ii preiei? Mi-as dori ca pentru sistemul de sanatate sa nu se mai faca studii de fezabilitate, extrem de costisitoare. Eu as incepe reforma prin a le inchide, unul cat unul si a le zugravi. Daca am reusi sa facem acest lucru ar fi extraordinar. Exista si un exemplu, in acest sens… Spitalul Foisor care a fost complet renovat. Arata extraordinar. Timp de 6 luni, au inchis sectie cu sectie si au renovat. Acum arata impecabil. Deci se poate! Indiferent cat de multi bani ajungem sa avem, mai devreme sau mai tarziu, avem nevoie de servicii de sanatate. Avem copii, adolescenti, tineri, care au suferit accidente de masina si au nevoie de recuperare. Ce facem cu acestia? Unde-i ducem? Unde-I ingrijim? Noi am primit pacienti de 23, 28 si 30 de ani…
F.S. Cu ce tip de afectiuni?
A.I. In majoritate cu afectiuni suferite in urma unor accidente rutiere sau in urma unor caderi de la inaltime. Am primit pacienti cu accidente vasculare cerebrale, la numai 30 de ani… Avem si un caz rar, o tanara diagnosticata cu porfirie. In toate aceste cazuri li s-a spus apartinatorilor: “Luati-I acasa!” Noi i-am primit si este o bucurie sa-i vedem zambind.
F.S. Ce structura are Centrul Sfantul Sava?
A.I. Avem 90 de paturi autorizate. Avem un flux continuu de internari de si externari. Avem 11 medici, 46 de infirmiere, 30 de kinetoterapeuti, personal administrativ, tesa, bucatarie, soferi si restul. In total un numar de 142 de angajati. O infirmiera are in grija un numar de 9 pacienti, chiar daca in raport cu legislatia ar putea avea mai mult, din practica noi am inteles ca numai de atatia poate sa aiba grija, temeinic.
F.S. Hrana pacientilor se pregateste aici sau lucrati cu o firma de catering?
A.I. Totul se pregateste aici. Pe site-ul nostru, spitalulsfantulsava.ro avem cateva fotografii sugestive cu meniurile noastre si cu modul in care arata mancarea pe care o servim pacientilor. Acesta este un detaliu care conteaza foarte mult. De fapt totul conteaza… De la lenjeria alba, imaculata pana la aspectul si curatenia bailor, totul trebuie sa fie fara repros. Trebuie sa imi placa mie si pacientilor, deopotriva.
F.S. Aveti meniuri separate in functie de regimul alimentar al pacientilor?
A.I. Bineinteles! Meniuri separate pentru pacientii cu diabet sau cu afectiuni digestive… Pentru fiecare In functie de prescriptia medicului. Totul conteaza, de la meniu pana la personalul bine pregatit si zambetul fiecaruia atunci cand intra in contact cu pacientii.
F.S. Toti angajatii sunt cu contract full-time?
A.I. Am si angajati part-time si ma refer aici la o parte dintre asistentii medicali pe care am preferat sa-i cooptez din terapiile intensive de urgenta, de stat, care stiu sa faca absolut totul asa cum se cuvine. Medicii sunt tot angajatii nostri, in functie de patologii, in cei doi ani de cand functionam, de fiecare data cand am primit un pacient cu o anumita patologie, am achizitionat imediat aparatele si dispozitivele de care avea nevoie pentru a putea sa-l ajutam.
F.S. Aparatura de care dispuneti, extrem de performanta, cum a fost achizitionata? Cash, leasing, credit bancar sau rate la furnizor?
A.I. Simplu, am invitat furnizorii, le-am prezentat proiectul meu si am incheiat contractele de achizitie a aparaturii, in rate, cu plata lunara. Am gasit oameni cu suflet care m-au inteles si au avut incredere. Platim in fiecare luna, mai si intarziem, , dar nu avem probleme. Ne inteleg de fiecare data. Asa am ajuns sa avem tot ce ne trebuie: aparate shock-wave, simulatoare de mers, benzi, kinetec, fisiotek si altele.
F.S. Din ce straturi sociale provin pacientii Centrului Sfantul Sava?
A.I. Din toate straturile sociale. Neavand in acest moment un contract cu Casa Nationala de Asigurari de Sanatate (CNAS), evident ca pacientii sunt oameni cu stare… Medici care isi aduc parintii aici sau oameni care au o afacere. Chiar daca nivelul preturilor este calculat la limita, ramane, in final, foarte mare. Statul deconteaza 265 lei/zi pentru servicii de paliatie. Pretul nostru este de 275 lei/zi. Incercam sa ramanem foarte aproape de pretul decontat de stat. Asa cum v-am spus, avem 142 de angajati pe care trebuie sa-i platim in fiecare luna. Salariile, asa cum bine stiti, sunt foarte mari in sanatate, dar facem eforturi pentru a putea sa ne pastram oamenii. Daca vom intra intr-un contract cu Casa Nationala de Asigurari de Sanatate (CNAS), automat va fi mult mai usor pentru pacienti si sustinatori. Noi am pastrat, in fiecare luna, cateva locuri si pentru pacienti care nu au putere financiara. Ii ingrijim, la fel de bine ca pe toti ceilalti, fara a le percepe aceste costuri, din dragoste pentru oameni. La noi, angajatii nu au program fix. Fiecare lucreaza atat cat poate, cu dedicatie. Centrul are medic de garda, in permanenta.
F.S. Sa trecem si la datele seci, financiare… In acest moment, cum stati din acest punct de vedere?
A.I. Inca nu am ajuns pe zero si mai avem destul pana la acel moment. Banii reprezinta ultimul lucru la care ma gandesc. Daca apare cate o sincopa in cash-flow mai aman un furnizor, care ma intelege, sau mai rog pe un altul sa ma ajute… Ne descurcam!
F.S. Ati apelat la credite?
A.I. Inca nu, pentru ca spitalul este autorizat numai din luna iulie a anului trecut si abia acum vom depune primul bilant. Nu-mi fac griji… Intotdeauna am gasit oameni care m-au inteles.
F.S. Aveti in strategie atragerea de fonduri din alte surse… Fonduri europene sau cooptarea unor investitori privati?
A.I. In privinta fondurilor europene m-am interesat si am inteles ca se obtin destul de greu. In principal acesti bani merg mai mult catre parteneriatele public-private ale statului. Voi pune, in curand, bazele unei asociatii in care, orice investitor care va dori sa participe la finantarea centrului nostru, va fi binevenit. Incercam sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a usura sarcina financiara a pacientilor insa, pe de alta parte ma gandesc ca acestia sunt parintii nostri, care nu s-au dat in laturi de la niciun sacrificiu pentru a ne ajuta. Consider ca datoria noastra de copii este ca in ultimii ani din viata parintilor, cand au cea mai mare nevoie de noi, sa incercam, la randul nostru, sa le oferim totul. Bineinteles ca vazand pretul, ne gandim: ”este foarte scump”… Da, asa este dar, de multe ori, cand mergi la o terasa nu lasi fara sa clipesti 300 de lei? Si lor, poate le-a fost greu sa ne creasca dar nu ne-au lasat asa cum noi, acum, nu trebuie sa ii lasam. Statul, pentru care au muncit si au contribuit o viata intreaga, nu face nimic pentru ei. Ii trimite acasa.
F.S. Traim vremuri extrem de cinice, din acest punct de vedere. De curand, doamna Christine Lagarde, presedintele Bancii Centrale Europene, spunea: „Batranii traiesc prea mult si este un risc pentru economia globala, trebuie facut ceva” iar unul dintre economistii FMI, spaniolul José Viñals declara: „Daca longevitatea creste cu trei ani peste ceea ce este prevazut, pana in 2050, costul imbatranirii – care deja este enorm pentru Guverne, intreprinderi, societati de asigurari si particulari – va creste cu 50% in economiile avansate luand ca referinta PIB-ul din 2010. Pentru tarile emergente, acest cost suplimentar ar fi de 25%. In termeni absoluti, costul prevazut va creste cu zeci de miliarde de dolari la scara globala. Acest lucru pune in pericol viabilitatea finantelor publice prin declansarea nivelurilor datoriei publice intr-o proportie similara. In paralel, este un risc pentru solvabilitatea entitatilor private.”
A.I. Stiu si este extrem de trist ca se intampla acest lucru, ca am ajuns sa ne privim parintii ca pe niste centre de cost. Stau de vorba cu pacientii si multi dintre ei imi spun: ”Copiilor le este greu!” Este extrem de dureros… Chiar si in situatia in care sunt, in care le este extrem de greu, ei tot la copiii lor se gandesc. Pana in ultimele clipe ale vietii sunt gata sa se sacrifice pentru a nu le fi greu, copiilor. Revin si spun… Daca statul nu face nimic pentru , noi suntem cei care trebuie sa-i ajutam. Nu ne cer mult… Trebuie doar sa renuntam la doua-trei vacante, sau la niste iesiri la restaurant… Poate, pentru o perioada, la cumparaturi mai costisitoare… Atat! Oare nu merita sa faci aceste lucruri pentru a le vedea zambetul si linistea din privire?
F.S. Aveti perfecta dreptate dar, revin pentru a sublinia ca statul, pentru care acesti oameni au muncit o viata, ar trebui sa faca mult mai mult. Ne-am luat cu vorba si nu v-am intrebat ce profesie aveti… Sunteti medic?
A.I. Nu, profesia mea este de psiholog.
F.S. Pe zona de ingrijire paliativa, cum vedeti viitorul? Cui va apartine acesta: privatului, statului sau parteneriatelor public-private?
A.I. Teoretic grija pentru acesti pacienti, aflati in stadii terminale, ar trebui sa fie a statului, pentru ca ingrijirea sa poata fi oferita tuturor oamenilor care au nevoie, indiferent de categoria sociala din care provine. As fi bucuroasa, deasemenea, daca macar ar fi in proportii egale, stat si privat. Chiar daca suma decontata, teoretic, este mica fata de costuri sau fata de ceea ce oferim noi, aici, important ar fi sa li se permita privatilor sa intre, cat mai multi, pe aceasta piata. Obisnuiesc sa le spun celor care muncesc alaturi de mine, in acest spital: “Cand privesti un pacient nu trebuie sa-ti vezi nici parintele si nici copilul… Trebuie sa te vezi pe tine, cum ar fi daca ai ocupa acel pat, ca pacient. Ingrijeste asa cum ti-ar placea sa fii ingrijit!”. Eu si echipa mea, facem tot ce ne sta in putinta pentru ca sa ne tratam pacientii, exact asa cum, noua ne-ar placea sa fim tratati. Ne bucuram pentru fiecare, pas pe care ei il fac si pentru fiecare zambet pe care il primim. Eu, aproape am renuntat la propria-mi viata pentru ingrijirea acestor oameni!
Interviu preluat din publicatia Saptamana Financiara: https://www.sfin.ro/recomandari/interviu-alina-ion-director-general-al-centrului-medical-de-geriatrie-recuperare-si-ingrijiri-paliative-sfintul-sava/
